Ei... Și iată că a venit din nou momentul în care am șters tastatura de praful urban și vă trimitem iar mesaje spre deliciul vostru, dragii noștri retarzi.
În sublima lume în care trăim, așa cum ar spune unii ”în care toți suntem coplanetari”, plină de triunghiuri cu 4 laturi, ce oscilează între umbre și lumini, ”egzicstă” ( vorba unei mari compatrioate ) un fenomen din ce în ce mai des întâlnit, în care niște moluște ce se zbat epileptic crează adevărate opere de artă ale mlaștinii. Nu v-ați prins despre ce e vorba, nu? Ei, bine, există așa numiții talentați ai rețelelor sociale, blogurilor, care aștern cu degetele lor firave pe ecranele mașinii lor de calcul, cuvinte pline de duhoare ce strălucesc în lumina soarelui, fără a avea vreo însemnătate logică sau retardă.
Dar iată că acești ”scriitori consacrați” nu sunt altceva decât niște relicve ale prezentului care se sfărâmă sub greutatea ”intelectului” lor superior. Nu ne putem aștepta de la toți să fie mari compozitori ai limbii române, dar când ochii lor privesc în oglindă și observă un adevărat geniu lingvistic ce sălășluiește între faldurile ”inegzicstente” ale materiei cenușii... Atunci noi, retarzii, avem o mare problemă. Și ca să nu credeți că vorbim în van, vă vom prezenta cazul unei astfel de blogărașă, care de felul ei, săraca, se zbate în gunoiul talentului său, aducând zilnic sau săptămânal durere creierașelor noastre. De unde să începem?
Era o zi uscată, dar ploioasă, în care soarele bătea cu putere, dar nu vedeai nimic din cauza întunericului. Numita X s-a așezat pe fotoliul curbat de la greutatea științei ei și s-a pogorât deasupra tastaturii de parcă ar fi fost un unicorn ce pârțâia curcubee, dorind să-i sugă însăși...esența vieții. Cu o mișcare rapidă și nemărginită de prostie a început să bată clapele amărâtului instrument, de care nu se poate dezlipi nici în timpul somnului, afișând pe ecranul spart de imbecilitate o grămadă de semne ( probabil litere ) a căror însemnătate era și este nulă. Marea autoare a început astăzi să scrie o poveste de dragoste primordială și ambiguă în care cuplul nu este bine definit. În incipit, personajul principal X,Y,Z,P,Q ( ?!? ), este/sunt îndrăgostiți de prietena lor cea mai bună X,Y,Z,P,Q ( ?!? ), femeie fiind din fire, determinând astfel lesbianismul și homosexualitatea acestei istorisiri. Totul bine și frumos până când unul din personaje trece în neființă într-o manieră morbidă și neelucidată de cititor. Totuși, aceasta încă moartă fiind, scrie o scrisoare adresată uneia din iubirile sale, cumva reușind să spargă continuul spațiu-timp, străbătând dimensiunile celeste și ajungând într-un final la destinatar. În această scrisoare este prezentat asasinatul, descriind cu lux de amănunte figura criminalului, în final acest mister fiind de nedeslușit. Ba mai mult, cadavrul îngropat la 2 metri sub pământ este găsit de o vârstnică ce se plimba liniștită prin parc, săpând...aparent.
Pe baza unui jurnal găsit în casa decedatei se va desfășura întreaga acțiune, aceasta fiind scuipată pe capitole, subcapitole și suprasubcapitole, acțiune ce constă în plimbări inutile din oraș în oraș, în căutarea criminalului, schimbări bruște și inexplicabile de temperatură de la un alineat la altul, anotimpuri ce se schimbă de pe o zi pe alta, răpiri, depresii ( atât ale personajelor, cât și ale cititorilor ), metamorfozări asemănătoare celor din basme și multe alte întâmplări pline de absolut nicio logică umană, animală sau vegetală.
Și ca să însumăm această postare kilometrică cu ceea ce am înțeles noi, retarzii, din această aventură literară, vă vom spune concluziile la care am ajuns încă din momentul citirii primului cuvânt : scriitoarea, al cărui nume nu-l vom dezvălui niciodată, respiră cocaină.!. NU! Altceva nu mai avem de zis! O asemenea aventură bipolară, ce poate fi trăită cu adevărat numai de Charlie Sheen ( Duh! Winning! ), nu se coagulează, împrăștiindu-se în neantul internetului, precum voma noastră de aseară de pe trotuarul ce ne stătea în cale.
După cum am mai spus, nu ne putem aștepta de la toți să fie adevărați Luceferi ai genului epic, dar în momentul în care o astfel de creatură artistică, mitologică, își umflă părul de pe piept amplificându-și nefundamentat stima de sine, nu putem spune decât că acea arătare este mai retardă decât noi.
Cu dragoste, celor fideli și infideli.
Retarzii care n-au ce face și scriu pe blog.
