România, țara paradoxală

Și ca niște folositori frecvenți ai internetului( poate puțin cam mult ), și pentru că viața nu ne-a oferit nici astăzi șansa de a dansa samba pe dubstep(WTF?), ne irosim viața scriindu-vă din nou despre plaiurile mirifice ale Românicii.
După cum spune și titlul, azi vă vom vorbi despre un paradox. Pentru că atât ne dăruiește țărișoara noastră, paradoxuri. Și ”succesuri”. Și pentru că tehnologia ne-a bucurat cu lansarea unui telefon de la o firmă cunoscută drept Apple, Iphone generația a patra, românii, au dat de o nouă șansă de a își dovedi talentul de a fi imbecili. În drumul lor de a cuceri această virtute, au decis ca minunatele telefoane să aibă atașat de ele un minunat preț, perfect pentru domnișorii ”stilați” despre care am vorbit în postarea anterioară.
În timp ce în țările dezvoltate, adică Marea Britanie, Statele Unite, și restul știți voi, că noi suntem retarzi... Iphone-ul se vinde cu relativ 400 de euro, adică undeva la 1.700 de lei, în Românica noastră dragă, cumpărătorii îl vor găsi la un preț de vreo 5.000 de lei. CUM??? CE??? DE CE??? PENTRU CE??? Adică să analizăm situația asta... Se poate presupune că în celelalte țări calitatea unui Iphone este un pic, dacă nu ceva mai bună, nivelul de trai fiind mult mai ridicat... MUUUUUUUULT mai ridicat, și alte chestii mult mai scumpe, la noi totuși prețul sare, paradoxal, de 1.000 de euro. Păi dacă suntem țară ”în curs de dezvoltare”, atunci cum putem să dăm peste 1.000 de euro pe un telefon? Și țară ”în curs de dezvoltare” este mult spus. Unii ziceau că suntem țară din lumea a treia. Cu atâtea datorii câte n-are nicio țară. Dar mă rog, oricum am privi problema, este incredibil de stupid să afișezi prețul unui Iphone peste 1.000 de euro când el valorează 400. PARADOX!!!! Cei care au creierul normal să nu citească această postare pentru că vor ajunge internați la spital alături de Paris Hilton la secția de reabilitare, pentru că vor încerca să tragă o supradoză pe nas pentru a face viața să pară mai normală... Cât de cât. Au... Cred că trebuia să postăm asta la început... E, asta e. Ghinion.
Cu dragoste, celor fideli și infideli.
          Retarzii care n-au ce face și scriu pe blog.
Cu drag, celor fideli și infideli.
          Retarzii care n-au ce face și scriu pe blog.
Cu dragoste, celor fideli și infideli.
          Retarzii care n-au ce face și scriu pe blog.

Debitări de la masa 1

E, și pentru că ne plictisim și noi la masa 1 din localul nostru am decis să ne descărcăm prin blogăriri. Adică să vă mai povestim și vouă, retarzilor, lucruri noi. Și pentru că nu avem atât de multă inspirație azi, vom începe să țipăm către iubitul nostru organ al legii.
Deci să ne începem povestea. A fost odată ca niciodată o țărișoară, cu mulți cocalari și smardoi umflați cu pompa, în care se pare că era ilegal să fii în legitimă apărare. Probabil vă întrebați și voi, ca noi, cum e posibil??? Într-unul din ziarele atât de bine mediatizate a apărut un caz drăguț în care unul din maimuțoii despre care am menționat mai sus s-a enervat în trafic pe unul care își conducea, săracul, mașina. Și bineînțeles, plin de șmecherie, s-a dat jos la semafor, în dorința de a administra câteva capsule celuia care a ”greșit”. Și mergând el așa, frumos și încordat, către mașina cu pricina, ”vinovatul” a detectat atitudinea ostilă a ”adversarului” și a scos, ÎN LEGITIMĂ APĂRARE, pistolul cu bile de cauciuc cumpărat legal, tocmai pentru acest scop: să scape de imbecilii care au ceva cu el. Arma s-a descărcat... de câteva ori... bine, de mai multe ori, proiectilele nimerindu-și cu precizie ținta. E, iată că apare în cadru Yeti, adică apărătorul legii. Și ce credeți voi, copii, că s-a întamplat mai departe? Nu, nu l-a arestat pe domnul plin de nervi, ci dimpotrivă, pe cel aflat în legitimă apărare. Și să rămâi pasiv în fața unei asemenea întâmplări. Adică pentru noi, cetățeni mai mult sau mai puțin cinstiți, să nu ne putem apăra pe o stradă întunecată, sau într-o intersecție cu o ”faună” complexă, deoarece vom fi luați pe sus de lege din motivul că nu am vrea să luăm bătaie și am intrat în poziție defensiv-ofensivă( dac-o exista așa ceva ).
Și cam asta a fost povestea zilei de azi de la masa 1, băi cititorilor.


P.S. Căscați bine ochii la maimuțoi și Yeti. Pentru că niciunul din ele nu pare să aibă vreo materie în cutia craniană.

Cu dragoste, celor fideli și infideli.
          Retarzii care n-au ce face și scriu pe blog.

Omagiu adus iubitei noastre Fatiza

Deci am apărut și noi pe aici... Într-un final. Da, prima postare este dedicată cafenelei noastre iubite, Fatiza, care printr-o conjunctură de întamplări nefavorabile (la care se poate să fi contribuit și noi, DIN GREȘEALĂ!), a fost închisă odată și pentru totdeauna în negura infinită a uitării. Dar ea va fi uitată doar de restul persoanelor care au călcat acolo rareori. Noi, în schimb, nu o vom putea uita niciodată!!! Încă ne amintim de orele în șir petrecute acolo cu Alex Mish, chelnerul... adică ospătarul de lux al ”crâșmei”... Adică cel care stătea toată ziua cu cracii în sus și laptop-ul în poală, debitând cu noi, veșnicii clienți, aventurile sale amuzante și deocheate în același timp.
Ne este foarte greu să ne exprimăm sentimentele în scris, dat fiind faptul că unul din noi a renunțat de ceva vreme la gândire. Noi, ceilalți doi troglodiți, încă ne lamentăm de faptul că a trebuit să ne mutăm din nou în Square #7, local destul de drăguț, dar unde nu simțim dragostea și căldura familialei Fatiza.
Pentru voi, retarzilor, care citiți aceste rânduri, înclinați puțin capul în liniște pentru a aduce un ultim omagiu acestei cafenele deosebite.............................................................(multe puncte!)


R.I.P Fatiza, cafeneaua dragostei!
P.S. Dacă ați plâns citind aceste rânduri, stați liniștiți deoarece următoarele postări vor fi mult mai amuzante.
Cu dragoste, celor fideli!
       Retarzii care n-au ce face și scriu pe blog.